Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă

PS Ambrozie de Înviere, despre războiul dus împotriva poporului român: “Se instaurează un nou fel de ateism, mult mai periculos şi mult mai tenace decât cel comunist. A legifera astăzi o stare de păcat, a o considera normală, „un alt fel de normalitate”, este inadmisibil.”

Pastoralele mai multor înalţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române s-au constituit drept un contraatac dur la provocările anticreştine ale unor grupări minoritare gălăcioase, fie că e vorba de atacurile la adresa familiei fie de cele la adresa demnităţii naţionale. Pe lânga Pastorala Prea Fericitului Patriarh al BOR Daniel, care preamăreşte jertfa martirilor şi mărturisitorilor ortodocşi din temniţele comuniste, şi alţi întâistătători au menţionat în scrisorile şi predicile lor de Sfintele Paşti atât Sfinţii Închisorilor cât şi campaniile duse împotriva fiinţei naţionale. “Chiar dacă astăzi nu mai vorbim în România despre persecuţii sângeroase la adresa credinţei, primejdiile şi încercările prin care trec Biserica şi Neamul nu sunt nici puţine, nici uşoare. Valorile care definesc familia sunt atacate pe toate căile. „Biserica de acasă”, cum numea Sfântul Ioan Gură de Aur familia formată din bărbat, femeie şi pruncii lor, s-ar dori dublată de tot felul de convenţii şi parteneriate, care de care mai periculoase pentru vieţuirea normală a lumii. De aceea, vă îndemn să sprijiniţi acţiunile bisericești sau civice care îşi propun să apere valorile fundamentale ale familiei”, a spus ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. Alţi ierarhi au evidenţiat eroismul unor mărturisitori creştini ca Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia, Valeriu Gafencu, Părintele Arsenie Boca, Părintele Justin Pârvu sau luptătorii anticomunişti Vasile Marin şi Ion Moţa, după cum transmite ActiveNews. Unul dintre aceştia, PS Ambrozie, Episcopul de Giurgiu, a intrat în detalii privind războiul dus împotriva poporului român: “Astăzi vorbim tot mai des despre rezistenţă, însă, oare, ne-am stabilit cu adevărat priorităţile? Împotriva cui rezistăm noi? Împotriva realităţii Învierii, împotriva firescului, împotriva dreptei credinţe, împotriva propriei umanităţi, chemată nu la degradare, ci la desăvârşire? (…) Părinţii Nicolae Steinhardt, Arsenie Papacioc, Arsenie Boca, Iustin Pârvu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa nu sunt doar simple nume într-o listă oarecare, ci sunt tot atâtea voci, ce rostesc împreună, în deplină armonie, adevărul Ortodoxiei şi lumina dumnezeiască pe care credinţa şi rugăciunea le-au adus-o în întunericul crunt al închisorii. (…) Acum, însă, nu forţa, nu constrângerea, nu ameninţările sunt principalele elemente de convingere. În locul lor, dezinformarea, manipularea, erodarea principiilor sănătoase ale educaţiei sunt cele care pun temelia unui nou fel de ateism, mult mai periculos şi mult mai tenace decât cel comunist”, spune tânărul Episcop. Redăm mai jos, integral,  Pastorala rostită de PS Ambrozie în noaptea de Înviere 2017:

ÎNVIEREA DOMNULUI, PRAZNICUL ÎNVREDNICIRII NOASTRE

†AMBROZIE

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU

EPISCOP AL GIURGIULUI

Iubitului nostru cler,

cinului monahal şi dreptmăritorilor creştini,

har şi pace de la Dumnezeu, iar de

la Noi arhierească binecuvântare!

Învierea Ta, Hristoase, îngerii o laudă în ceruri,

Şi pe noi, pe pământ, ne învredniceşte

Cu inimă curată, să Te Mărim!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, Cuvioase Maici,

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Vreme potrivită este astăzi, după îndemnul Sfântului Ioan Gură de Aur, să strigăm cele spuse de fericitul David: „Cine va grăi puterile Domnului şi cine va face auzite laudele Lui? Căci, iată, ne-a venit sărbătoarea cea dorită şi mântuitoare, Ziua Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, temeiul păcii, pricina împăcării, încetarea războaielor, călcarea morţii, înfrângerea diavolului”[1] . În faţa sfântului jertfelnic, cetele îngerilor îşi unesc privirea şi zborul în tainică rugăciune, cu luare aminte, cu frică şi cutremur la dumnezeiasca jertfă pe care Hristos, Arhiereul Cel Veşnic, o împărtăşeşte Sfinţilor Apostoli.

Înaintea cereştii Liturghii, candela arde neîncetat, împărtăşind lumina cea sfântă a Învierii întregii Biserici, unită într-o singură şi adevărată mărturisire: „Hristos a înviat!”. Acesta este glasul cel tainic al creaţiei, aceasta este rugăciunea inimilor smerite, acesta este imnul cetelor cereşti, sabia de foc a Sfinţilor Arhangheli şi vestea cea bună adusă neamului omenesc. Toate s-au făcut prin Cuvânt „bune foarte” şi, tot prin Cuvânt, Adam cel vechi îşi ridică astăzi ochii către zorii mântuirii, lumea întreagă primeşte din preaplinul potirului iubirii dumnezeieşti şi renaşte la viaţa cea adevărată în Hristos.

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

În fiecare an, la fiecare Sărbătoare a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, taina aceasta a renaşterii cuprinde întreaga creaţie. Cutremurător şi înălţător lucru este priveliştea aceasta! Întunericul lasă locul luminii, plânsul devine strigăt de bucurie, iar îndoiala se preschimbă în nădejde şi credinţă tare. Pe chipurile bătrânilor şi pe cele ale tinerilor, în ochii celor trudiţi de muncă şi în cei ai copiilor osteniţi de joc, flacăra Învierii sporeşte, devine foc mistuitor al credinţei şi al dragostei, cuprinzând întreaga făptură şi înnoind-o. Astăzi suntem chemaţi să ne împărtăşim de taina Învierii şi să ne desăvârşim printr-însa. Fiul lui Dumnezeu se face Om şi din smerenia naturii omeneşti ridică dumnezeiescul chip al acesteia, înfăţişându-l Părintelui Ceresc în toată curăţia sa. Înaintea Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, moartea îşi toceşte boldul şi pierde lumea. „A înviat Hristos, spune Sfântul Ioan cel cu Gură de Aur, şi cu El a înviat lumea întreagă. El a înviat, sfărâmând legăturile morţii… Ai văzut cât de mare este darul? Păstrează-l, omule, acest mare dar! Nu-ţi este îngăduit să trăieşti cu nepăsare”[2] . Prin învierea Fiului Său, Dumnezeu ne-a descoperit marea taină a vieţii: nemurirea şi veşnicia. Lumea Legii celei Vechi n-a cunoscut această taină, însă a păstrat nădejdea îndreptării şi a împăcării cu Dumnezeu. În Legea cea Nouă a Harului, chipul dumnezeiesc al omului a fost curăţit de întunecimea păcatului, iar lumina Învierii a alungat umbra patimilor şi a morţii. Prin Înviere, moartea care părea fără sfârşit, a fost surpată şi nimicită de Viaţa cea veşnică. Întunericul păcatului a fost biruit de Hristos, Mântuitorul nostru. Frica şi teama de moarte au fost alungate de bucuria şi speranţa învierii, prin chemarea noastră la o viaţă nouă şi deplină. De aceea, Învierea Domnului este tăria tuturor credincioşilor, ea străluceşte pe cerul duhovnicesc al credinţei, vestind, asemenea Luceafărului, apropierea zorilor mântuirii în Hristos, Împăratul cel Veşnic.

Urcuşul către Înviere nu este lin, nu seamănă cu niciunul dintre parcursurile cotidianului. Punctul central al acestui parcurs sunt Crucea şi Mormântul, în jurul cărora necredinţa şi îndoiala strigă cu glas mare, căutând cu încrâncenare pe cine să apuce. În faţa necredinţei, jertfa Mântuitorului Hristos nu este decât moartea unui alt om, obişnuit ca toţi ceilalţi, înălţat şi degrabă prăbuşit în propria-i neputinţă. Pentru credinţa celor puţini, a mironosiţelor şi a ucenicului iubit, moartea lui Iisus este moarte mântuitoare, braţele sale întinse pe Cruce cuprind lumea întreagă, într-o îmbrăţişare deopotrivă cu veşnicia, sângele său spală chipul întunecat şi neputincios al omului, cuvintele Sale dăruiesc viaţa, acolo unde puterea lumii acesteia rămăsese neputincioasă.

Punerea în mormânt închide pentru totdeauna şi pecetluieşte puterea păcatului şi a morţii. Iubirea dumnezeiască şi nepătimirea nu pot fi ţinute nici de puterea morţii, nici de greutatea pietrei. Hristos se pogoară la Iad şi aduce în lumina Învierii sufletele celor ţinuţi acolo de veacuri. Adam şi Eva, patriarhii, proorocii şi drepţii Vechiului Testament îşi văd împlinite năzuinţele şi se bucură iarăşi de apropierea lui Dumnezeu. Femeile mironosiţe, cele pornite către mormânt cu mânecare adâncă, împlinesc chemarea uceniciei şi a apostolatului, fiind cele dintâi care vestesc minunea Învierii. Tainică lucrare a purtării de grijă dumnezeieşti! Printr-o femeie, Adam cel vechi a pierdut raiul, după cum tot printr-o femeie, Maica Domnului, Adam cel Nou, Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Întrupat, a mântuit neamul omenesc şi tot prin mijlocirea femeilor a oferit fiecăruia dintre noi cheia nepieritoare a Învierii, cea care deschide calea către Împărăţia cerească.

Iubiţi credincioşi,

Să fim cu luare aminte la chemarea Învierii! Nu toţi am fost chemaţi, oare, la cină? Nu tuturor ni s-a pus înainte strălucirea şi bogăţia ospăţului ceresc? Ce vom face însă dacă veşmintele noastre nu vor fi de nuntă, cum vom privi şi cum îl vom primi oare pe Hristos, cu haina sufletului sărăcită de păcat? S-a sfârşit postul, dar nu s-a sfârşit şi nevoinţa noastră, a încetat plânsul, însă nu s-a pierdut rostul privegherii. Chiar şi în noaptea Învierii suntem chemaţi cu aceleaşi cuvinte: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi-vă!”. Chemarea Bisericii este chemarea plină de responsabilitate a mântuirii. „Când intraţi în biserică, spunea Sfântul Ioan din Kronştadt, parcă lăsaţi în urmă pământul… lăsaţi timpul şi intraţi în veşnicie, fiindcă auziţi necontenit cântări de slavă şi de m biserică nu ne putem scruta pe noi înşine mai adânc, mai sincer, mai deplin, fiindcă aici este prezent în chip deosebit Dumnezeu, Cel ce ne mântuieşte, aici lucrează în chip deosebit harul Său… aici este şcoala pocăinţei, a împăcării omului cu Dumnezeu, de aceea auzim aici atât de des strigătul de căinţă al păcătosului smerit”[3].

Mare şi înălţătoare este Liturghia Învierii, dar oare se opreşte aici, în această noapte? Nicidecum! Duminică de duminică şi sărbătoare de sărbătoare Hristos stă nevăzut de faţă, cercetând adâncul sufletelor noastre. Darul Învierii este copleşitor, însă nu-l putem primi fără pregătire şi fără luare aminte. Rostul Postului Mare acesta a fost: de a ne aşeza pe făgaşul Învierii. De a ne oferi răstimpul necesar pocăinţei şi curăţirii. Dacă nu am lucrat cu folos în această perioadă, să nu deznădăjduim, căci şi pentru cei din ceasul din urmă există speranţă: „de a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel de pe urmă ca şi pe cel dintâi, odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas, ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi; şi pe cel de pe urmă miluieşte, şi pe cel dintâi mângâie; şi aceluia plăteşte, şi acestuia dăruieşte; şi faptele le primeşte; şi gândul îl ţine în seamă, şi lucrul îl preţuieşte, şi voinţa o laudă”[4]. Să nu privim însă fără cutremur la darul ce ne este pus înainte. De aceea, smerenia, pocăinţa, răbdarea, dragostea se cuvine să reprezinte lucrarea noastră zilnică.

Dreptmăritori creştini,

Drumul către Înviere nu se parcurge cu uşurinţă, nu putem pleca în călătorie singuri, fără de călăuze pricepute şi atente la calea ce ni se aşterne în faţă. Pe calea către Emaus, cei doi ucenici, Luca şi Cleopa, sunt însoţiţi de Hristos Însuşi, Cel ce le tălmăceşte Scriptura şi le deschide ochii vederii duhovniceşti, ca să înţeleagă minunea Învierii. Mişcaţi de această copleşitoare împărtăşire, ucenicii au devenit ei înşişi călăuze şi apostoli pentru întreaga comunitate a Bisericii. Moştenirea aceasta s-a păstrat peste veacuri, astfel că „în cărările mântuirii” înaintăm împreună cu Maica Domnului şi cu sfinţii, izbândind împotriva ispitelor veacului acestuia, bucurându-ne şi trăind tot mai intens apropierea de lumina nematerialnică a dumnezeirii.

Astăzi vorbim tot mai des despre rezistenţă, însă, oare, ne-am stabilit cu adevărat priorităţile? Împotriva cui rezistăm noi? Împotriva realităţii Învierii, împotriva firescului, împotriva dreptei credinţe, împotriva propriei umanităţi, chemată nu la degradare, ci la desăvârşire? Patriarhia Ortodoxă Română, prin Sfântul Sinod, a închinat acest an iconarilor şi Sfintelor Icoane, memoriei vrednicului de pomenire patriarh Justinian Marina şi, mai ales, pomenirii mărturisitorilor din temniţele comuniste. Pe toţi cei ce se îndoiesc de valoarea credinţei în viaţa omului, îi îndemnăm să citească mărturiile celor trecuţi pe sub furcile caudine ale regimului comunist. În mijlocul degradării umane atent controlate de minţile diabolice ale vremii, flacăra credinţei nu a încetat să ardă. Sunt mulţi cei ce nu au putut rezista ameninţărilor, torturilor, degradării, însă, la fel de mulţi sunt cei ce au găsit calea cea adevărată prin întunericul teribil al temniţelor comuniste. Anii de după cel de-al doilea Război Mondial pot fi consideraţi, pe bună dreptate, „anii de mucenicie ai temniţelor comuniste”[5], răstimp dureros în care s-a scris cu sângele românilor „cartea învrednicirii”[6] propriului lor neam. Ioan Ianolide, Marcel Petrişor, profesorul Mihai Rădulescu, Radu Mărculescu şi a sa extraordinară descriere a captivităţii din Gulagul sovietic, cât şi din închisorile româneşti, părinţii Nicolae Steinhardt, Arsenie Papacioc, Arsenie Boca, Iustin Pârvu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa nu sunt doar simple nume într-o listă oarecare, ci sunt tot atâtea voci, ce rostesc împreună, în deplină armonie, adevărul Ortodoxiei şi lumina dumnezeiască pe care credinţa şi rugăciunea le-au adus-o în întunericul crunt al închisorii.

În închisorile comuniste, viaţa religioasă a căpătat un tablou de catacombă. Nenumărate sunt mărturiile care conturează veritabile momente de trăire creştină, atunci când slujitori ai altarului săvârşeau slujbe, încurajându-i şi dându-le încredere colegilor de suferinţă în ajutorul divin. Cu toate torturile orchestrate de oamenii regimului, cum a fost în experimentul Piteşti, temniţa comunistă a reprezentat locul în care multe suflete au cunoscut transformarea spirituală şi apropierea de Hristos, creând modele pentru creştinismul contemporan[7].

Această represiune împotriva slujitorilor Bisericii lui Hristos era de fapt o nouă persecuţie, o revenire la vremurile de prigoană din vremea Imperiului Roman. Preoţii de mir şi credincioşii nu reprezentau singurele impedimente ale Bisericii pentru regimul comunist, ci şi monahii. Pentru comunişti, aceştia trebuia compromişi, iar mănăstirile desfiinţate, astfel încât să nu mai existe „focare de misticism şi pelerinaje”. Cu toată opoziţia unor ierarhi, monahismul a cunoscut o severă diminuare, ca urmare a aplicării Decretului 410 din anul 1959.

Rezistenţa lor a fost exemplară, iar moştenirea duhovnicească pe care ne-au lăsat-o nu trebuie trecută cu vederea. Apărarea credinţei nu s-a făcut însă doar din temniţă, ci oameni aleşi de Dumnezeu au ştiut să vâslească în marea tulburată a comunismului ateu şi să călăuzească Biserica spre ţărm. Printre aceştia, patriarhul Justinian Marina ocupă, fără îndoială, locul de frunte. Mulţi s-au grăbit să-l acuze din cauza apropierii faţă de mai marii vremii, însă câţi oare ştiu despre sutele, poate chiar miile de preoţi închişi pentru convingerile lor, salvaţi de marele patriarh, adăpostiţi, hrăniţi, lăsaţi să slujească Dumnezeiasca Liturghie, ocrotiţi ei şi familiile lor. Fără această părintească dragoste, cu adevărat patriarhală, Biserica noastră ar fi fost astăzi mult mai săracă. Mitropolitul de veşnică pomenire Bartolomeu Anania, părintele Dumitru Stăniloae, marii duhovnici Arsenie Boca, Benedict Ghiuş sau Sofian Boghiu sunt doar câţiva dintre cei mulţi, salvaţi de patriarhul Justinian. Din această perspectivă, cel de al III-lea patriarh al României este unul dintre mărturisitorii şi aprigii lucrători în ţarina Bisericii Ortodoxe Româneşti, năpăstuită de necredinţa celor împietriţi la inimă.

Mai presus de toate, toţi cei ce au mărturisit prin cuvânt şi prin faptă Ortodoxia în faţa pogromului comunist sunt icoane vii ale credinţei, ale Bisericii. Mucenicia lor, chinurile lor, viaţa lor, toate acestea nu sunt cu nimic mai prejos decât cele ale martirilor primelor veacuri. Prin sângele acelora s-a înălţat Biserica, prin sângele acestora din urmă Biserica a parcurs întunecaţii ani ai comunismului fără pată şi fără stricăciune. De aceea, iubiţii mei, anul acesta se cuvine a fi numit, pe bună dreptate, anul icoanei mărturisirii. Căci ce altceva este icoana, după spusele Sfântulu Ioan Damaschin, decât „chipul văzut al mărturisirii credinţei şi al lucrării lui Dumnezeu prin oameni, în lumea aceasta”[8].

Fraţi şi surori în Domnul,

Perioada regimului comunist a fost, cu siguranţă, vremea mărturisirii. Timpurile pe care le trăim par să se contureze tot mai clar ca vremuri ale responsabilităţii şi comuniunii. Ce determină această schimbare? Mai întâi de toate, conflictul ce mocneşte în toată lumea, fie că vorbim despre conflict armat, despre conflictul ideilor sau al discursurilor. Apoi, o nouă viziune asupra lumii şi asupra existenţei, în cadrul căreia credinţa nu-şi mai are locul. Nu în ultimul rând, ignorarea valorilor şi preferinţa pentru superficialitate şi pentru egoism, atent camuflate în spatele unor pretinse drepturi de liberă exprimare. De această dată, însă, nu forţa, nu constrângerea, nu ameninţările sunt principalele elemente de convingere. În locul lor, dezinformarea, manipularea, erodarea principiilor sănătoase ale educaţiei sunt cele care pun temelia unui nou fel de ateism, mult mai periculos şi mult mai tenace decât cel comunist.

Împotriva tuturor acestor schimbări, Biserica răspunde prin chemarea la responsabilitate şi comuniune în Hristos. Participarea la viaţa şi misiunea Bisericii presupune preocuparea sinceră pentru mântuirea credincioşilor ei, preocupare ce nu revine exclusiv sfinţiţilor slujitori, ci tuturor celor ce mărturisesc împreună credinţa în Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, mort şi înviat pentru mântuirea lumii[9].

Mărturia cea mai clară a acestei co-responsabilităţi o reprezintă cele două demersuri de apărare a familiei tradiţionale şi a menţinerii orei de religie în trunchiul comun al materiilor predate în învăţământul preuniversitar. A susţine o stare firească a lucrurilor, anume aceea a familiei formate din bărbat şi femeie, a devenit astăzi piatră de poticnire pentru toţi cei ce, în numele unui umanism greşit înţeles, militează pentru forme de convieţuire considerate până nu demult inadmisibile. Se cuvine să afirmăm astăzi, mai insistent ca oricând, că normalitatea este una, că adevărul este unul, că viaţa, existenţa umană nu pot progresa în condiţii de promiscuitate şi de compromis. Biserica nu condamnă persoana umană, ci se apropie cu dragoste de ea, încercând s-o îndrepte acolo unde acest lucru se impune. Condamnă însă păcatul şi rămâne intransigentă în ceea ce priveşte raportarea la el. A legifera astăzi o stare de păcat, a o considera normală, „un alt fel de normalitate”, este inadmisibil.

O altă problemă, la care Biserica este chemată să răspundă, este aceea a valorii vieţii umane şi, în special, a avortului. Marşul pentru Viaţă, desfăşurat de sărbătoarea Bunei Vestiri şi în cele trei oraşe din cuprinsul Episcopiei Giurgiului, cu binecuvântarea şi susţinerea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, trebuie considerat ca un prim pas într-un proces amplu de recuperare a mamei şi a copilului. Pe lângă acest gest de exprimare a propriei poziţii, Biserica, prin instituţiile sale sociale încearcă să diminueze cât mai mult posibil creşterea numărului de întreruperi de sarcină şi să consilieze femeile ce trec printr-o asemenea dramă. Soluţiile identificate sunt multe, în Episcopia Giurgiului existând deja de multă vreme un centru social dedicat ocrotirii mamei şi copilului, în localitatea Slobozia.

Cu certitudine, se pot face multe alte lucruri pentru ocrotirea mamei şi copilului, însă într-o asemenea acţiune trebuie implicată întreaga Biserică, credincioşi şi clerici deopotrivă. De fiecare dată, Biroul de presă al Patriarhiei Române a semnalat în spaţiul public activităţile sociale pe care le desfăşoară, oferind toate datele necesare pentru buna lor cunoaştere. Din păcate, numai o mică parte a acestor informaţii a fost preluată şi interpretată ca atare. În faţa adevărului rostit simplu a fost preferată informaţia trunchiată, dar senzaţională, umbrind cu bună ştiinţă imaginea Bisericii. În ciuda acestor oprelişti, roadele se văd, iar numărul celor ce susţin activităţile pastoral-sociale şi cultural-misionare desfăşurate în cuprinsul Patriarhiei Române este tot mai mare.

Iubiţii mei,

Lucrarea Bisericii nu ar fi posibilă fără osteneala jertfelnică a preoţilor, fără rugăciunea neîntreruptă a monahilor şi monahiilor, fără Dumnezeiasca Liturghie slujită neîntrerupt în sfintele altare. Într-o zonă săracă, aşa cum este cea a Giurgiului, lucrarea pastorală este una aparte, ea implicând în primul rând apropierea faţă de problemele oamenilor, de suferinţele şi neputinţele lor. Slujirea preoţilor a urmărit în primul rând acest aspect, nevitregind însă sfintele locaşuri de frumuseţea cea bineplăcută Domnului. Astfel, multe dintre bisericile din cuprinsul Episcopiei au fost restaurate, înfrumuseţate cu pictură, înzestrate cu odoare noi. Pentru toate acestea, meritul este al preoţilor, dar şi al credincioşilor care le-au fost alături. Fapta lor este una mărturisitoare, o dovadă atât de importantă a credinţei lucrătoare, într-o lume atât de bulversată şi tot mai secularizată. Fără îndoială, aceste cuvinte pot părea lipsite de consistenţă, însă vă invit pe toţi, iubiţi credincioşi, să păşiţi pragul bisericilor din cuprinsul Episcopiei Giurgiului. Bucuraţi-vă de frumuseţea lor, admiraţi-le pictura, însă fiţi cu luare aminte la glasul tainic al rugăciunii, ce însufleţeşte toate aceste podoabe. Catedrală sau biserică mică din cel mai sărman sat al eparhiei, puterea rugăciunii este la fel de mare, pentru că mare este dragostea şi jertfa cu care acestea au fost înălţate.

Multe dintre aceste sfinte lăcaşuri sunt astăzi finalizate. Altele aşteaptă încă vremea rânduită pentru a ajunge la desăvârşita frumuseţe a casei Domnului. Într-un cartier vitregit multă vreme de biserică, precum cartierul Tineretului din Municipiul Giurgiu, se înalţă astăzi biserica Sfinţilor Martiri Brâncoveni. La intrarea în oraş, în imediata apropiere a bisericii de lemn a Mănăstirii Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, este construită noua catedrală episcopală. Prezenţa ei este binevenită, nu doar pentru numărul mare al credincioşilor ce doresc să se închine în sfânta mănăstire, ci şi ca punct important de reper pe harta duhovnicească a eparhiei. La poarta de intrare în ţară, bisericile vechi şi noi ale oraşului te întâmpină deopotrivă, dând glas mărturisirii acestui neam. Ele sunt icoane vii, chivote alese ale credinţei, stâlpi tari ai acestui popor.

Sunt numeroase vocile celor ce socotesc construcţia de noi biserici nepotrivită, argumentând că în locul lor ar putea fi ridicate spitale, şcoli sau alte aşezăminte soaciale. Din neştiinţă sau din rea voinţă, toţi aceştia uită un lucru important: educaţia acestei ţări şi primele forme de îngrijire medicală au luat naştere în tinda bisericilor. Priviţi bisericile bolniţă existente în mai toate zonele ţării, citiţi documentele ce dovedesc rolul Ortodoxiei în formarea intelectuală a credincioşilor săi. Rugăciunea, trăirea Sfintei Liturghii, respectarea învăţăturilor bisericeşti nu reprezintă apanajul unei mentalităţi retrograde, cum încearcă unii să ne convingă, ci ele ţin de o perspectivă unică asupra lumii şi asupra realităţilor ei: perspectiva creştină. Prin urmare, a fi creştin ortodox nu este o ruşine, ci cea mai mare cinste pe care o poate avea persoana umană. Rugăciunea, Liturghia, Sfintele Taine, toate sunt expresia conştiinţei mărturisitoare ce afirmă că lumea şi omul sunt lucrarea iubirii Preasfintei Treimi. Ortodoxia se trăieşte, se mărturiseşte, se binevesteşte, pentru ca nimeni să nu fie lipsit de bucuria împărtăşirii din preaplinul dragostei dumnezeieşti.

Iubiţi fii duhovniceşti,

Cu aceste gânduri vin înaintea domniilor voastre în noaptea sfântă a Învierii Mântuitorului Hristos. Anul acesta este într-adevăr anul mărturisirii şi cursul vieţii ne dovedeşte că nu ne înşelăm. Ca niciodată, suntem chemaţi cu toţii, clerici şi credincioşi, bătrâni şi tineri, să dăm măsura credinţei noastre. Să nu privim cu superficialitate la tot ceea ce se întâmplă! Să nu uităm să punem undelemnul rugăciunii în candelele cugetelor şi inimilor noastre! Pentru toate acestea vom da seama înaintea Dreptului Judecător. Să fim mărturisitori, fraţilor, după pilda mucenicilor primelor veacuri, după modelul bunicilor şi părinţilor noştri! Să purtăm înaintea ochilor icoana jertfei mărturisitorilor din temniţele comuniste. Înaintea tulburării lumii acesteia nu suntem singuri, ci împreună cu Hristos, cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii, câtă vreme rămânem în Biserica dreptmăritoare, mărturisind credinţa cea adevărată.

E multă lumină în noaptea aceasta. Dincolo de flacăra vie a candelelor şi lumânărilor ce poartă în fiecare casă, în fiecare gospodărie, lumina sfântă de la Ierusalim, adusă prin grija Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, văd lumina din sufletele domniilor voastre. Aceasta este minunea Învierii: cu mic cu mare, în seara aceasta, mărturisim într-un glas Învierea lui Hristos. Aceasta este icoana Învierii: poporul cel binecredincios rostind într-un cuget: Hristos a Înviat!

Al Vostru părinte sufletesc, de tot binele doritor şi pururea

rugător pentru Voi către Bunul Dumnezeu,

† D R. A M B R O Z I E

E P I S C O P U L G I U R G I U L U I


[1] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântare la Sfintele Paşti I, traducere Pr. Dumitru Fecioru, PSB (Sn.), vol. 14, Basilica, Bucureşti, 2015, p. 173.

[2]Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântare la Învierea Domnului, traducere Pr. Dumitru Fecioru, PSB (Sn.), vol. 14, Basilica, Bucureşti, 2015, pp. 168, 170

[3]Sf. Ioan din Kronştadt, Liturghia: cerul pe pământ. Cuvântări mistice despre Biserică şi cultul divin ortodox, traducere Boris Buzilă, Deisis, Sibiu, 2002, pp. 142, 144, 147

[4]Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt de învăţătură la Sfintele Paşti, în Slujba Învierii şi Carte de Tedeum, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 46.

[5]Cf. Răzvan Codrescu, Cartea mărturisitorilor: pentru o istorie a învrednicirii româneşti, Editura Rost & Fundaţia “Sfinţii Închisorilor”, Bucureşti – Piteşti, 2014, p. 673

[6]Ibidem passim.

[7]Pr. Constantin Voicescu, „Viaţa religioasă în închisoarea Târgu Ocna (1950- 1954)”, în Vestitorul Ortodoxiei, an VIII, nr. 154, 16-30 aprilie, 1996, p. 2

[8]Cf. Sf. Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor I. 4 – 6, traducere Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, pp. 40 – 42.

[9]Cf. † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ştiinţa mântuirii. Vocaţia mistică şi misionară a teologiei, Ed. Basilica, Bucureşti, 2014, p. 9.

Sursa: Episcopia Giurgiului

Preluare: Ziaristi Online / Foto: Basilica

URL Scurt: http://www.buciumul.ro/?p=29357

Postat de pe 20 Apr 2017. Catalogat ca Cultură, Social, Spiritualitate, Ultimele ştiri. Puteţi urmări răspunsurile la acest articol via RSS 2.0. Puteţi lăsa un răspuns sau un trackback la acest articol.

Lasă un răspuns

Ultimele articole

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php