Nişte extremişti „de dreapta”, pro-israelieni (după cum se recomandă, cu emfază) şi, natural, islamofobi (după cum iarăşi nu se sfiesc să o arate, deşi orice fobie ar trebui să-l ruşineze pe un intelectual), care se revendică de la „tradiţia” creştin-democrată a ţărăniştilor şi, prin urmare, se simt datori să îmbrăţişeze necritic toate tîmpeniile corectitudinii politice, venite pe filiera Washington – Bruxelles, încearcă să-şi facă loc „pe piaţă” lovind în oameni care au realizat pentru ideea conservatoare mai mult decît vor fi ei în stare în nouă vieţi.
Aceşti idioţi utili cu diplomă, autointitulaţi „conservatori români” (deşi conservatorismul şi creştin-democraţia au cîte ceva în comun şi destule care le despart, primul fiind mai întîi un stil de viaţă, iar a doua numai o ideologie) nu doar că nu înţeleg nimic din ce se întîmplă, nici local, nici regional, ce să mai vorbim global?, dar se şi cred profesori în materie. Şi, de la înălţimea presupusei lor calităţi, tembelii cu pricina dau note, emit edicte şi rescriu istoria.
Deunăzi, nici mai mult, nici mai puţin, piţifelnicii de care facem vorbire, au decis: rezistenţa anticomunistă nu a fost majoritar legionară, pentru că a fost ţărănistă. Prin urmare, numărul de ţărănişti încarceraţi în timpul comunismului, ca şi cel al ţărăniştilor care au luptat cu arma în mînă contra comunismului, a fost mai mare decît al celor provenind din alte organizaţii politice şi, desigur, decît al legionarilor. Concluzia firească: a spune că legea 217/ 2015 loveşte în majoritatea foştilor deţinuţi politici este un fals. Aşa că legea poate să lovească.
Drept argument suprem ni se arată că partidul Mişcării Legionare (indiferent ce nume a purtat) nu a avut niciodată mai mult de 15% din opţiunile de vot. Ceea ce e adevărat şi lesne explicabil pentru orice om alfabetizat istoric şi de bună credinţă, chiar dacă Mişcarea Legionară a ajuns să numere în anii ’30 peste un milion de membri, pentru că, atenţie, tovarăşi!, (şi) în interbelic alegerile se furau pe rupte. Mai mult, partidele Mişcării Legionare au fost scoase în afara legii de cîteva ori, de guvernele liberal, ţărănist, carlist şi antonescian, pentru a nu putea avea acces la mandatarea de către popor pentru preluarea puterii.
Realitatea este însă că, deşi nu au obţinut multe voturi, singurii dintre militanţii politici interbelici care puteau lupta contra comunismului, şi au făcut-o pînă la unul, erau legionarii. Ei singuri ştiau, din experienţele la care îi obligaseră „partidele democratice”, să acţioneze în clandestinitate şi erau hotărîţi să moară pentru crezul lor. Ei singuri mai fuseseră vînaţi, cu lege şi fără de lege, de către aparatul represiv de stat asmuţit de „partidele democratice” – da, da, aceste mult lăudate PNŢ şi PNL. Ei au conştientizat primii primejdia comunistă şi şi-au fixat drept obiectiv principal împiedicarea comunizării ţării – pe care o asimilau iadului pe pămînt. Ei aveau puterea sufletească de jertfă, datorită credinţei în Hristos.
[Îmi pare rău să constat, în treacăt, că tot îi veni vorba iarăşi, în legătură culegea antilegionară, dar d-l Andrei Pleşu, pe care altminteri îl preţuiesc pentru altele, repetă o eroare de ordin teologic, de cîte ori are ocazia, spunînd că „legionarii nu erau ortodocşi”, pentru că, vezi Doamne, supralicitau rolul morţii – or, pentru un creştin, moartea nu e final, ci liman, izbăvire, întoarcere la Tatăl, mai cu seamă dacă şi-a împlinit rostul, dacă, adică, şi-a cîştigat mîntuirea prin fapte.]
De asemenea, aşa nişte urmaşi de ţărănişti ar trebui să ştie că, în alegerile din 1946, pe care într-adevăr le-a cîştigat PNŢ, dar le-au furat comuniştii, legionarii au votat masiv cu ţărăniştii. Cei mai mulţi legionari au şi intrat în PNŢ, fiind conştienţi că într-un regim politic dictat de Moscova Mişcarea nu mai putea activa legal. Ceea ce nu înseamnă că legionarii au renunţat la ale lor şi au devenit ţărănişti (pentru neştiutori, legionarii depuneau un jurămînt, la primirea gradului de legionar, deci nu puteau renunţa la această calitate cum o fac traseiştii noştri politici de azi), ci că au căutat un vehicul politic cu care să aibă ceva afinităţi. PNŢ şi Mişcarea Legionară avuseseră un pact electoral în 1937, iar Iuliu Maniu, liderul ţărăniştilor, depusese mărturie favorabilă în procesul lui Corneliu Zelea Codreanu, şeful legionarilor, în 1938.
Dar ce să mai aduc argumente, cînd cifrele seci vorbesc de la sine! Să verifice stimabilii contestatari ai supremaţiei legionare pe frontul anticomunist listele cu întemniţaţi şi cu morţi în luptele din munţi, ca să se lămurească. Şi dacă asta e prea greu, să numere cîte figuri de intelectuali publici care au avut de-a face cu Mişcarea Legionară sînt elogiate şi chiar venerate şi cîte din alte partide. De ce cînd vorbim de elita intelectuală interbelică – despre care „dreptacii” ăştia susţin că nu a fost dominată de legionari – dăm numai de nume ilustre de legionari sau simpatizanţi: Nae Ionescu, Constantin Noica, Emil Cioran, Mircea Eliade, Petre Ţuţea, Ion Barbu şi atîţia alţii? Şi cînd spun iluştri, spun şcoală, operă, posteritate glorioasă.
De ce cînd vorbim despre sfinţii închisorilor se întîmplă să dăm numai de nume de legionari care sînt cinstiţi astfel de un întreg popor binecredincios, care nu e nici legionar, nici interesat de politică? Ştie cineva vreun ţărănist sau vreun liberal care s-a sfinţit prin suferinţă în închisoare? Noi ştim că Valeriu Gafencu, Părintele Iustin Pârvu, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Gheorghe Calciu şi mulţi, mulţi alţii, toţi provenind din Frăţiile de Cruce sau direct din Mişcarea Legionară, sînt astăzi în inimile multor creştini români, care li se închină şi li se roagă.
Dacă aceasta e realitatea, trebuie să fi avut vreun rol în toate astea şi Mişcarea Legionară. Istoria rămîne să-l stabilească. Nu Justiţia!
În fine, belelegii ăştia pretind că a fi deţinut politic nu înseamnă nimic, dacă nu ai fost, eşti şi vei fi „corect politic” şi că nu am avea nimic de învăţat de la legionari. Pe ideea: contează numai deţinuţii noştri politici. În viziunea lor, naţionalismul este musai xenofobie, extremism şi dezaxare politică. Recte, condamnabil din start.
Preopinenţii iar fug în bălării după idei şi uită de fapte. Faptele, domnilor, spun, de pildă, aşa: Studentul medicinist Gheorghe Calciu, condamnat pentru activitate legionară, a trecut prin „reeducarea” de la Piteşti, a căzut în torturile incredibile de acolo, dar s-a ridicat la procesul înscenat „reeducatorilor” (în realitate, simple instrumente, căci capetele erau tovarăşii de idealuri ale ideologului marxist Radu Florian, al cărui fiu, Alexandru, şef la Institutul Wiesel, îl judecă acum din nou pe acest sfînt) şi a spus adevărul, demontînd mascarada comunistă; apoi a ieşit din puşcărie, după 16 ani de suferinţe, a făcut două facultăţi, a devenit preot în Bucureşti şi a fost singurul care s-a opus deschis, prin şapte predici excepţionale, dărîmârii bisericilor din Capitală în timpul lui Ceauşescu; a încasat alţi zece ani de temniţă, din care a ispăşit cinci; a fost eliberat şi expulzat din ţară, la presiunea SUA, a fost primit de preşedintele Statelor Unite, Ronald Reagan, i s-a acordat cetăţenia americană; a slujit la o biserică la Alexandria, în Washington DC; a ajutat multă lume prin serviciile sale religioase, prin eforturile sale intelectuale şi prin munca sa fizică; a salvat oameni de la moarte şi de la deznădejde, prin calităţile, relaţiile şi modestele sale posibilităţi materiale; nu a cerut nimic nimănui pentru sine; nu a mai făcut propriu-zis altă politică decît aceea a Bisericii şi a neamului, din vremea studenţiei şi pînă cînd a murit; a trăit ca un sfînt şi a murit muceniceşte, în suferinţă; la mormântul său se fac pelerinaje continue, în tot timpul anului. Oamenii îl iubesc pentru dragostea lui roditoare, dincolo de tinereţea legionară şi independent de jertfa sa din închisoare. Totuşi, Părintele Calciu a fost condamnat ca legionar. Oare avem ce învăţa de la legionarul ăsta? Şi ca el sînt încă mulţi alţii. Astfel de cazuri dau onorabilitate sintagmei de „deţinut politic”. Iar cu această expresie nu acoperim, ci descoperim, deseori, un legionar. De ce? Pentru că majoritatea deţinuţilor politici din timpul comunismului au fost legionari. Desigur, nu vreau să spun că nu descoperim sub ea şi ţărănişti, şi liberali care s-au purtat exemplar.
Una peste alta, toţi cei care îndrăznesc să se afirme ca oameni de dreapta ar trebui să conştietizeze că a despărţi Dreapta românească de istoria Mişcării Legionare (care a fost un fenomen irepetabil – nu vă temeţi, fraţi estropiaţi!) este imposibil. Dreapta, ca să rămînă Dreapta, trebuie să asume şi să înveţe ce e de învăţat din această istorie. Nu să se delimiteze pe baza unor argumentemestecate de alţii, nu să ponegrească fără să cunoască, nu să pună sub semnul interdicţiei cunoaşterea (alo, liberalilor, voi aţi fost mereu „roşii”, dar dacă vă ziceţi de dreapta, băgaţi la cap!), nu să se căiască fără motiv, din laşitate, nu să vîndă memoria pe interese politice… Fiţi deştepţi, fiţi corecţi, fiţi informaţi, fiţi drepţi, oameni de dreapta! Raportarea la legionarism funcţionează ca o hîrtie de turnesol pentru „oamenii de dreapta”. Impostorul se autodemască.
